Toponime de sorginte botanică în munţii României
Numele de locuri au o viaţă ascunsă, cu sensuri niciodată pe deplin înţelese, implicând numeroase substrate: geografic, ecologic, etnografic, socio-lingvistic (chiar şi dialectologic), economic, istoric şi nu în ultimul rând mistic. Rândurile ce urmează sper să aducă puţină lumină asupra tâlcului unor nume de locuri şi să arate locul important pe care-l ocupă unele plante în viaţa oamenilor de la munte.
Târsă, Târş
Cuvânt cu multiple sensuri în spaţiu montan: este vechea denumire a tisei (Taxus baccata),, cât şi a unei plante erbacee (Deschampsia caespitosa), denumire generică pentru arborii deformaţi, uscaţi care cresc la limita păşunilor alpine iar prin extensie denumeşte şi crengile înfipte în pământ în jurul cărora se clădesc căpiţele de fîn, în ultimă instanţă aparând şi-n binecunoscuta expresie miserupistă ("mi-e târsă"). Dintre aceste înţelesuri mă opresc doar la cel asociat tisei - conifer rar foarte interesant prin longevitatea (există exemplare apreciate a avea peste 3000 de ani, fără egal în Europa, întrecute doar de "matusalemii" americani) şi vitalitatea lui (chiar şi în timp ce trunchiul moare, ramurile apropiate de pământ pot prinde rădăcini, perepetuându-şi astfel existenţa). Este considerat sfânt de către multe civilizaţii, astfel la vechi germani era adorat ca o întruchipare a "copacului lumii" - Yggdrasil, ce adăpostea sub ramurile lui lumea oamenilor - Midgardar (Middle-earth din mitologia reciclata a filmului "Lord of the rings") şi a zeilor - Asgard. Multa vreme s-a considerat că frasinul ar fi reprezentarea lui Yggdrasil, dar aceste aprecieri s-au dovedit a fi eronate, copacul fiind descris în legende "veşnic verde", ceea ce nu este cazul frasinului, un arbore cu frunze căzătoare.
În trecut tisa avea o largă răspândire pe meleagurile carpatice, fapt reflectat şi de frecvenţa mare a toponimelor derivate din "tisă" (M. Gutâi - Piatra Tisei, Giurgeu - valea Tişieu, Gurghiu - pârîul Tisaş, Vrancea - muntele Tisaru, Vlădeasa - muntele Tisa) şi - parţial - din "târş" (Suhard - Bâtca Târşului, Ceahlău - Obcina Târşoasa, Siriu - vârfu Târsa, Şureanu şi Bihor - sat Târsa, Căpăţânii - şeaua Târsei). Ulterior tîrsa a ajuns să însemne orice
Istoria dispariţiei tisei de pe meleagurile noastre este una interesantă. Lemnul fiind de o calitate foarte bună, datorită elasticităţii a fost folosit cu precădere în Evul Mediu la fabricarea arcurilor de luptă. Astfel celebrele "longbow" cu care englezii i-au decimat cu atâta succes pe francezi în Războiul de 100 de Ani erau făcute doar din lemn de tisă, şi chiar şi legendarul arc al lui Robin Hood, era din câte se pare confecţionat din acest material. După ce au reuşit să-şi decimeze pădurile autohtone de tisă în scopuri militare, englezii s-au văzut nevoiţi să recurgă la "importuri". Astfel analele oraşelor hanseatice arată că "lemnul de arc" a reprezentat o marfă importantă în veacurile XIV - XVI în comerţul cu Anglia, obţinută cu precădere din pădurile poloneze şi ruseşti cât şi de pe melegurile carpatice. Iată cum reuşeşte un război să facă victime "colaterale" peste secole, chiar şi departe de teatrele de luptă! La acest fapt s-a adăugat mâna (şi securea) ciobanilor autohtoni care nu doreau acest arbore în preajma păşunilor lor, deoarece alcaloizii toxici din frunze, puneau în pericol viaţa animalelor, care, în lipsă de altceva, mai obişnuiau să "ciupească" din coronamentul verde-ademenitor. În mod ironic, studii mai recente au arătat că acestă toxicitate nu are atât de mare pe cât se credea iniţial, în unele ţării, "acele" de tisă fiind folosite, în cantităţi mici, ca supliment de nutreţ pentru animale.
În prezent, la noi, tisa mai apare doar sporadic, iar una din ultimele păduri naturale de tisă din Europa mai rezistă în Polonia în regiune Pomeraniei (rezervaţia Tuchola)
Tisa
Dănţuraş
Toponim cu o răspândire limitată la Munţii Hăşmaş (vârful Dănţuraş - o creastă calcaroasă cu o altitudine de 1624 m la NE de pasul Pângăraţi, pe unele hărţi aceasta este denumită în limba maghiară Kişhovoş, - vârful mic, numele Dănţuraş fiind restrîns la o şea învecinată de cca. 1500 m altitudine; tot în Hăşmaş un ghid în limba maghiară aminteşte un vârf Dănţiaş de 1702 m, între vârfurile Telec şi Hăşmaşul Mare). Acest nume provine de la denumirea populară a genţianei - ghinţură, dănţură, dinţură. Este cunoscut faptul cu plantele din genul Gentiana (în special ghinţura galbenă - G. lutea) prosperă pe solurile calcaroase, de genul celor existente în Hăşmaş. S-a impus în toponimia locală, probabil atât datorită răspândirii prin acele locuri, cât şi pentru că era o plantă căutată în trecut - datorită conţinutului ridicat în principii amare (este una din cele mai mare plante alături de chinină!) rizomul era recoltat, intrând în compoziţia unor băuturi alcoolice cu efect tonifiant, sau sub formă de decoct în medicina populară la tratamentul unor afecţiuni hepatice şi ca febrifug. Legenda spune că numele plantei provine de la regele ilir Genthios care inainte de a fi înfrânt de romani pe la 68 î.e.n. a descoperit propietăţile miraculoase ale ghinţurei galbene în munţii din Nordul Albaniei. Mai apoi în Evul Mediu, reputaţia de panaceu universal a dus la exploatarea nemiloasă a G. lutea, declarată astăzi monument al naturii, apărând doar izolat în Alpi, Carpaţi şi Munţii Balcani. Numeroase băuturi din categoria "digestivelor" (cum sunt de exemplu bitterul Unicum - nerecomandat celor slabi de înger! - sau anumite sorturi de Grappa italiană) conţin şi în prezent, printre altele, genţiană, însă este vorba, din fericire, de alte specii mai puţin periclitate (G. punctata, G. purpurea).
Ghinţura (Dănţura)
Şuvar
Denumirea este întâlnită în Muntele Mare (vârful Şovar) Lăpuşului (Piciorul Şuvar), Bârgâu (muntele Şuvărosu), Suhard (culmea Şuvir). Există mai multe plante care poartă acest nume sau un nume similar şi care pot apărea în zonele montane ceea ce reprezintă o dificultate în explicarea toponimelor existente. Una este şovârvul (Origanum vulgare), plantă mediteraneeană, bogată în uleiuri volatile, folosită pe post de condiment şi binecunoscută amatorilor de bucătărie italiană, deoarece este nelipsită din reţetele autentice de pizza. Cealaltă este rogozul (genul Carex sp., dar în special C. curvula şi C. sylvatica) plantă erbacee frecventă pe păşunile montane umede iar unele specii şi în jurul zonelor mlăştinoase alpine - tinoavele. Probabil onoarea îi revine rogozului, deoarece fiind o plantă cu o valoare nutritivă deosebită pentru animale, aflate la păscut în zona montană, era mult căutată de ciobani şi s-a putut impune, inclusiv în "onomastica" locurilor. Dealtfel în unele părţi,"şuvar" a ajuns să denumească orice fân bogat în rogoz, demonstrând aprecierea de care se bucură planta. Originea cuvântului este sârbo-croată de la "suho vrh" - vârful uscat, reflectând habitatul original al Oreganumului în zona mediteraneeană.
Leurdă
Toponime de acest tip (Leurda, La leurde, Leordiş) au o largă răspândire în Carpaţi (munţii Lăpuşului, Maramureşului, Călimani, Cozia, Bihor), cele mai reprezentative fiind, poate: vârful Leordiş - cel mai înalt din Munţii Aninei şi satul Leordina de pe Valea Vişeului. Provin de la planta Allium ursinum - leurda, ai cioresc, ai de pădure - plantă erbacee înrudită cu usturoiul, care îşi face simţită prezenţa în lunile aprilie - mai prin pădurile umbroase de la altitudini medii cu florile-i mici şi albe şi cu frunzele lanceolate de un verde crud, precum şi cu mirosul (deloc discret !) de usturoi pe care-l emană. În medicina populară se bucură de o bună reputaţie fiind recomandată în cure depurative şi în boli gastrointestinale, dealtfel chiar şi numele speciei, "ursinum" ilustrează credinţa populară, din ţările germanice, cum că animalele şi în special ursul consumă cu predilecţie acestă plantă, pentru a se întrema după lungul repaos din timpul iernii. Are toate indicaţiile terapeutice ale usturoiului, în boli cardiovasculare frunzele fiind un gustos adaos la salatele de primăvară.
Leurda
Horşti
Numită şi mălaiul cucului (Luzula luzuloides) este o plantă erbacee cu frunze liniare şi inflorescenţe alb-verzui. Este destul de frecventă şi s-a impus doar în toponimica Ceahlăului, unde se află vârful Horşti (1062 m) la nord de satul Izvorul Muntelui.
Horşti
Cocoizaş
Acest toponim apare în judeţul Harghita, fiind atestat în Munţii Gurghiului, Harghitei, Ciuc şi masivul Ciomat, în transcriere maghiară fiind Kakajzas. Cuvântul este derivat din românescul "coacăză" preluat în forma "kakajza" în dialectul secuiesc, unde înseamnă însă afin (Vaccinus myrtillus). În consecinţă aceste toponime indică locurile cunoscute pentru afinişul lor bogat.
Ştevia
Exemple: lacul şi valea Ştevia în Retezat, vf. Ştevia (1624 m) în munţii Latoriţei, vf. Ştevioara (1847 m) din Buila, vf. Ştevia (1906 m) din Munţii Baiului, vf. Ştevia (1763 m) în Şureanu, muntele Ştevaru (1213 m) din Mehedinţi, Cracul Ştevia din Godeanu, Dealul Şteviuţa în Vlădeasa şi multe altele. Şi în acest caz sunt mai multe plante care au acest nume, ceea ce complică identificarea. Putem să uităm din start de ştevia de grădină (Rumex patientia) care nu prea are ce căuta la aceste altitudini.Un alt candidat, numit popular ştevia de munte, este Astrantia major, care însă este puţin probabil să fi lăsat urme atât de adânci în numele locurilor, deoarece nu se remarcă prin nimic special (doar recent a început să fie utilizată ca plantă ornamentală). Cea mai probabilă sursă a acestor toponime este Rumex alpinum - ştevia stânelor, o buruiană care se dezvoltă cu predilecţie pe pajiştile alpine supraexploatate pastoral. În urmă păscutului intensiv, pajiştile alpine care şi aşa, prin specificul climatului în care se află, se bucură a de o perioadă de vegetaţie extrem de scurtă şi precară de la un an la altul, suferă un proces de degradare (în termeni ştiinţifici - ruderalizare). Cauzele ar fi predilecţia pe care o au animalele pentru unele specii de plante, ceea ce răstoarnă raportul normal de populaţii, precum şi avantajul pe care-l dobândesc speciile care folosesc mai bine azotul din bălegarul lăsat de animale. Caracteristic pentru fenomenul de ruderalizare este scăderea biodiveristăţii (numărul de specii de plante se reduce la 8-10), precum şi amploarea dezvoltării unor specii indicator, fără valoare economică, necomestibile pentru ierbivore, unele chiar toxice, cum sunt: Veratrum album -strigoaie, Senecio vulgaris, Polygonium sp. - troscot, şi mai ales R. alpinum - ştevia stânelor. În concluzie toponimica reflectă distribuţia fenomenului de ruderalizare, în special în zonele cunoscute pentru existenţa fenomenului de exploatare iraţională a păşunilor din Carpaţii Meridionali. Alte toponime înrudite sunt cele din familia: Stegea, Steja, care sunt mai răspândite în Carpaţii Orientali (Ţibleş, Călimani, Giumalău dar apar şi Făgăraş) şi ar putea reprezenta o formă dialectală pentru numele aceleaşi plante, deşi s-au propus şi alte etimologii ("ştează" - piuă primitivă de fabricat postavuri).
Tatarcă
Acest toponim, aparent lipsit de dificultăţi, are o interesantă istorie ascunsă, combinând atât denumirea unui animal cât şi a unei plante. Astfel conform celor afirmate de Al. Filipaşcu ar putea provenii de la denumirea veche (astăzi păstrată doar în Maramureş) a cocoşului de mesteacăn (Lyrurus tetrix). În trecut în zonele de munte, se cultiva intens hrişca, (plantă nepretenţioasă din familia Poligonaceelor, având seminţe comestibile...un fel de cereală a săracului), care fiind adusă din est pe meleagurile noastre se mai numea şi "mălai tătăresc" (dealtfel denumirile acestei plante în alte limbi central-europene atestă această etimologie). Deoarece cocoşul de mesteacăn, avea obiceiul să dea toamna iama prin holde pentru a ciuguli seminţele, treptat a început să fie cunoscut sub denumirea de "tătar", "tatarcă" - adică cel care se înfruptă din mălaiul tătăresc (hrişcă). Dealtfel distribuţia acestui toponim urmează întocmai zonele în care altădată, prima această pasăre: M. Gurghiului (Tatarca, vârf 1689m pe craterul Saca), M. Călimani (Tătarca, vârf de 1247m la sud de Bistriţa Bârgăului), Obcinele Bucovinene (Bâtca tătărcii, vârf de 1550m, precum şi pârâul şi satul omonim) reprezentând probabil locuri cunoscute în care are loc "bătaia" (dansul nupţial primăvăratic al acestei păsări), transmise astfel prin tradiţie orală. Vremea a trecut şi arealul de răspândire al această pasăre, ce cuprindea altădată Carpaţii Orientali, din nord până în munţii Vrancei s-a redus la nucleul din rezervaţia Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii din Munţii Maramureşului, cu eventuale exemplare izolate în Rodnei, Suhard sau Călimani, iar cele mai optimiste estimări vorbesc de un număr de 200 exemplare.
Dacă pentru toponimul masculin, provenienţa de la etnonimul "tătar" poate fi posibilă, pentru toponimul de gen feminin aceasta apare astfel improbabilă.
Cocoşul de mesteacăn (Tatarcă)
Zârnă
Sunt binecunoscute printre turişti Curmătura Zârnei din Făgăraş, vârful Zârnei din M-ţii Vrancei sau valea Zârnei din Vlădeasa (pe unde urcă un traseu la vârful omonim). Chiar şi numele oraşului Zărneşti apare în primele atestări documnentare, din secolul XIV, sub forma de Zerne. Aceste toponime ar putea proveni de la numele popular al plantei Solanum nigrum - zârnă, din familia cartofului, Planta conţine, în totalitate, un alcaloid toxic - solanina, care este în concentraţie maximă în fructele tinere care au un aspect apetisant, iar acestea consumate pot duce la intoxicaţii, chiar mortale. Paradoxal fructele coapte (de culoare neagră intens) sunt perfecte pentru consumul uman fiind utilizate inclusiv pentru gemuri şi compoturi. Deoarece nu creşte în zonele alpine probabil numele a fost atribuit iniţial unor repere de altitudine mică iar apoi a fost extins la altitudini mai mari (pe principiul în care numele unei văi este extins în amonte, apoi este conferit culmilor adiacente, sau chiar vârfului), sau şi mai probabilă este provenienţa de la un antroponim, astfel de nume de persoane fiind frecvente şi în prezent, apărând şi în hrisoavele medievale ("seliştea lui Zârnă").
Zârnă
Vânj
Deşi nu are nimic a face cu zona montană, aş aminti acest toponim, care provinde de la o specie de ulm - Ulmus laevis, răspândit în zona de dealuri şi care a dat numele unei comune mehedinţene Vânju Mare, mediatizată recent de presa noastră avidă de senzaţional deoarece se bucură de "onoarea" - derizorie - de a avea prima femei preşedintă de club de fotbal din România. Legenda locurilor spune că pe la 1800 în vremurile tulburi ale pustiirilor lui Pazvant-oglu (celebrul Pasvante chioru din zicerile tradiţionale) şi a cârjaliilor de la Ada-Kaleh, falnicii vânji din partea locului reprezentau posturi de observaţie ideale pentru locuitorii podişului Mehedinţean, dornici a-şi feri avutul de orice pericol venit de dincolo de Dunăre. Binenţele, că în "dulcele" stil românesc din falnicele foioase de altădată supravieţuieşte mai mult amintirea, dar şi aceasta este în suferinţă.
Vânj
Închei cu o anecdoată cu iz botanico-istoric: se ştie demult că locul de provenienţă al brânduşelor de primăvară (Crocus vernus , varietatea cunoscută anterior drept C. heuffelianus) este în SE Europei, doar în ultimele secole având loc aclimatizarea lor în alte ţări europene. Se pare totuşi că extinderea arealului acestei specii spre nordul bazinului Carpatic (Polonia, Slovacia, Cehia) este mult mai veche, iar una din ipotezele avansate de autorii cehi pentru a explica acest fenomen susţine că păstorii vlahi, în cursul migraţiei lor din secolele XV-XVI (despre care voi mai reveni), ar fi contribuit fortuit la distribuirea seminţelor de brânduşă, care agăţate în blana oilor ar fi călătorit astfel, "clandestin", populând întreg lanţului Carpatic până în Moravia Orientală. Eu aş veni aici cu o altă explicaţie, pentru care deşi nu există dovezi, pledez cu forţa "argumentului poetic": ce ne împiedică să credem că în desagii ciobanilor plecaţi în pribegie, între custură şi amnar nu se aflau şi câţiva bulbi de brânduşă, pe care aceştia să-i fi transplantat, tocmai pentru a-şi mai ostoi dorul după locurile natale, privind catifelatele corole violete, străpungând, în fiecare primăvară, covorul de zăpadă, în singurătatea poloninelor beskidiene?
Brânduşă
Vlad Emil Chindea
Târgu-Mureş
31.08.2005
