De aici încolo muntele se schimbã: intrãm în lumea albã a calcarului. Poteca urcã pe coastele muntelui Albele, pe firul unui vâlcel (vâlcelul Albelor). La capãtul urcusului ne asteaptã un tãpsan întrerupt de steiuri albe. Vârful Albele (2005m) se aflã câteva zeci de metri mai la nord (stânga). În dreapta este Cãpãtâna Albelor. În fatã, saua Albele (1890m) ne desparte de vârfurile Stãnuletilor mici. Din nou ochii ne sunt furati de miracolul depãrtarilor. În spate culmea Drãcsanului pe care am venit, continuatã cu Piule, spre nord-est, peste vale, tinutul Slãveiului, spre înainte misterul alb al Iorgovanului.

Urmând poteca depãsim saua. Un mic ocol ne scoate pe versantul nordic al Stãnuletilor mici, evitând astfel abrupturile învecinate. Urmeazã un mic platou si am ajuns în saua Stãnuletii mici (1900m), la poalele uriaselor stânci albe ale Pietrei Iorgovanului. Aici marcajele se despart: banda rosie ocoleste vârful pe la nord, triunghiul albastru urcã pe vârf. Tentatia urcusului este imposibil de evitat.

   ...S-o gândit atunci Iorgovanul cã este de mare nevoie ca sã-si încerce palosul înainte de a intra în luptã... Când - izbind mai avan în piatra Stãnuletilor - o cercat Iovan tãria palosului, stânca s-o crãpat, din crestet si pânã-n poale. Pasãmite de atunci îi zice steiului Piatra lui Iorgovan.
   Înfricosatã peste poate, a luat-o jivina la goanã - dincolo de munte - cãtând sã-si piardã urma în branistea de copaci. Dar Iovan nu-i da pas cã, tot pe unde o apropia, îi si ciuntea câte un cap; dar de rãpus, n-o putut-o rãpune cu totul, cã avea bala puzderie de capete si - când s-o vãzut la ananghie - zmeul o dat bir cu fugitii.
   Când i-o retezat novãceanul douã capete, s-o huruit gadina - devale, pe o viroagã - si s-o pitit pe sub steiurile de piatrã...