Diaries - Glacier Express-Kander Active

A patra zi, 22 august

           Azi “atacam Rinderhorn”. Aproape 3500. Vremea e frumoasa, ca ieri, abia pentru mâine se anunta ceva furtuna.Avem ocazia sa vedem cum e cu telecabina în Elvetia. Urcam pâna la aproape 2000 de metri, la Sunnbuel si în timp ce alunecam pe cablu admiram toata valea Kanderului, înconjurata de treimiari. Ajungem la concluzia ca…au si astia ceva munti, doi, trei, acolo…..Începem sa lasam statia telecabinei în urma si ne îndreptam spre Italia, spre Gemmipass. La Schwarenbach ne mai aprovizionam cu apa, avertizati fiind ca pentru câteva ore bune nu vom mai gasi nici o alta sursa de a ne potoli setea. Se va dovedi însa de-a lungul zilei ca cele trei pet-uri de câte 1litru si jumatate nu vor fi suficiente. Spre nemultumirea lui Ovidica, suparat ca nu am luat mai multa apa.Ajungem la Daubensee dupa vreo doua ore de mers de la telecabina.

            Desi grozavia s-a întâmplat cu multi ani în urma, exista pe drumul pe care am venit un monument funerar pentru cei care si-au pierdut viata atunci.De la Daubensee urcam o panta destul de domoala, la început, care îsi pierde ultimele petice de iarba la baza unui grohotis.
Desi în muntii lor pare unul oarecare, grohotisul pare, de aici, de jos, o copie ceva mai mare la toate capitolele a Marelui Grohotis din Crai. Ne acceptan “sentinta” destul de repede, mai ales ca vedem alti temerari care sunt undeva la mijlocul pantei.Urcusul parca nu se mai termina ! Singurul care ignora datele tehnice ale acestei portiunii din traseu este Dan, care se constituie în…. plutonul fruntas. Îi va ajunge, de fapt, pe cei din fata noastra, si ne va astepta în creasta, facând plaja. Radu îi spune ceva de exercitii de “team building”, observatii care îl fac pe Danut sa bombane, cam nemultumit. Odata ajunsi în creasta, urmeaza schimbarea ghetelor cu plasticii si o mica gustare, înainte de vârf. Ne lasam de data asta hainele si rucsacii ce nu ne mai trebuiesc, fara sa ne întrebam prea mult daca sunt la loc sigur. Începem sa ne obisnuim cu senzatia, normala, de altfel, a sigurantei în ceea ce priveste lucrurile lasate aiurea.Mai avem de urcat o portiune buna pe uscat, pe care o “dovedim” fara prea mari probleme. Privelistea e deja superba, ajutata si de o zi scoasa parca din manualele meteo, de la capitolul “vreme pe cale de disparitie”. Radu ne spune, de altfel, ca sunt primele zile frumoase de vreo doua luni încoace.Ne oprim sa ne punem coltarii, moment în care Dorin hotareste sa ne astepte aici. Încercam sa-l convingem pentru cele câteva sute de metri care mai sunt pâna în vârf, însa daca un nadlacan îsi pune în cap ceva, apoi restul tarii nu poate sa mai faca nimic! Suntem aproape de vârf iar panta cu zapada si pe alocuri gheata nu ne mai poate opri. Cu atentie urcam în sir indian, traversam versantul nordic al muntelui, urcam din nou si ….ultimii metri ! Mi-am pastrat privirile aruncate în jur pentru acest moment: în dreapta, vedem Mont Blanc-ul, acoperisul Europei; în fata, Monte Rosa si Matterhorn, ultimul cu vârful acoperit de un nor; în stânga, fala Aplilor Bernezi-Jungfrau, Monch si Eiger !

           Coborâm spre locul unde începem sa îl distingem pe Dorin ca o pata neagra la marginea întinderii de zapada. Apropo de zapada, perioada de plina vara este destul de prost aleasa pentru ascensiuni, zapada se topeste deja si gheata care ramâne nu mai ofera atât de multa siguranta pe cât ar trebui. De lucrul asta ne convingem atunci când Paul aluneca din cauza coltarilor plini de zapada si ….se duce agale pe calea cea mai scurta spre Daubensee ! Norocul e ca, nereprezentând o cantitate destul de impunatoare în economia pantei abrupte, se opreste într-un final, ajutat de piolet, fara prea mari emotii. Spune el. Ajungem la Dorin, care între timp a mai prins ceva culoare, de la soare, ne dam jos aici coltarii si pornim spre locul unde ne-am lasat restul bagajelor. Bineînteles ca sunt exact asa cum le-am lasat, desi au mai trecut si altii. Ne gândim din nou cu drag acasa.Sunt, ca de obicei (parerea generala, nu neaparat a mea), ultimul care termina cu echipatul, si ne apucam de coborât pe grohotis. Exercitiul devine o proba grea pentru betele de schi si genunchii personali, iar stilurile adoptate de fiecare sunt foarte diverse. Ghetele lui Mircea dau semne ca îsi traiesc ultimele clipe de glorie în lumea asta nedreapta si îl ameninta, prin felul cum arata, ca o sa se întoarca în plastici pâna în camp.

           Ajungem cumva în drum, plini de praf, unde ne întâlnim cu un batrân care ne ia la întrebari în vreo trei limbi locale, pentru ca i se pare lui ca nu prea suntem de prin partea locului. “E asa de evident ? ” ne întrebam noi retoric.În drum spre telecabina ne mai oprim doar la Schwarenbach sa ne potolim setea care deja ne transformase în niste mici tuaregi, si ajungem la secunda pentru a prinde penultima cursa spre Kandersteg. Ne înghesuim cu catel, cu purcel, lânga alti mai bine de douazeci de turisti si încercam sa nu facem imprudenta de a ne atinge de vecini cu tricourile noastre îmbibate de transpiratie. Oricum, prezenta grupului român e remarcata dupa miresmele ce se înalta în jurul nostru, anihilând izurile de parfumuri pe care le emana, fara sa faca nici un efort în directia asta, elvetienii.

           Toate se termina când ne întoarcem în camp, ne bagam sub dusuri si adormim ca niste noi-nascuti, cu zâmbetele pe buze. Mâine avem seara traditionala româneasca.