Am avut bucuria sa trec o data prin Cheile Bicazului. Se intampla pe
1 iunie 1999. Si acolo am vazut un devarat spectacol al naturii.
Sunt multe de spus despre acele chei, dar oricate ai spune, tot nu
vei putea spune totul. Trebuie sa vezi, sa fii acolo. De aceea, nu
incerc sa descriu ce am vazut acolo. Vreau doar sa spun cateva
cuvinte despre o zona din acele chei. Poarta Iadului, situata chiar
la intarea Bicazului in chei, acolo unde se afla tarabele cu
suveniruri. Este o despicatura in stanca, inalta de cateva sute de
metri, sapata de apa. Peretii sunt aproape verticali. Si cum aceasta
despicatura este exact in curba, cand te indrepti spre ea, venind
din amonte, ai impresia ca e o gura de tunel, nicidecum o
despicatura pana sus, lasand sa se vada adancul pustiu al cerului.
Poate, de la aceasta iluzie de gura de tunel, poarta denumirea de
Poarta a iadului. In fata ei, ramai mut.
Aceasta poarta transmite si un mesaj... numele o anunta ca pe o
intrare spre iad, dar cum putem intra din ambele parti iar ambele
parti reprezinta lumea noastra, inseamna ca iadul este in lumea
noastra nu in cea viitoare. Si e adevarat. Pt ca numai oamenii sunt
capabili sa transforme viata (o minune) in iad... Daca am scapa de
aceasta capacitate!... Totul o sa fie altfel intr-o buna zi. Cand
vom intelege ca suntem asemeni celui care s-a nascut pt noi si a
fost ucis de noi, de cei pe care ii iubea cel mai mult...
Fiecare avem un infern in suflet: infernul lui Dumnezeu este tocmai
dragostea lui pt oameni, al caror comportament ii transforma in chin
fiecare clipa a vietii sale.
Pe de alta parte, ma bucur ca au fost rezolvate problemele iscate
mai demult pe aceste chei de catre cablurile care blocau trasee de
alpinism... Sper ca asa e, cum am auzit, ca s-au rezolvat
problemele!?
Imi aduc aminte ca atunci cand am trecut pe acolo, am vazut cativa
tineri alpinisti, catarandu-se. Trasee deja prevazute cu pitoane de
aluminiu: tot ce aveau de facut era sa utilizeze carlige ca sa-si
treaca prin ele corzile si sa urce in siguranta. Se aflau acolo pt o
aventura din zilele libere, urmand apoi sa se intoarca la muncile
lor cu senzatia de a fi sfidat lumea si de a fi invins-o. Nu e insa
vorba de asta! Adevaratii aventurieri au fost cei dintai, care
merita tot respectul... Cei care s-au hotarat sa descopere traseele.
Unii, probabil, la nici jumatate de drum, au cazut... altii poate ca
si-au pierdut degetele, cangrenate de ger, in functie de zona sau de
anotimp... Multi n-au mai fost vazuti niciodata, si nu ma refer
neaparat numai la cei care au descoperit traseele din Cheile
Bicazului, ci la toti, din toata lumea, care au deschis noi trasee.
Dar intr-o zi cineva a ajuns in vf vizat... Si ochii lui au fost
primii care au vazut peisajul de acolo si inima lui a batut
fericita. El isi asumase riscurile si acum ii onora - prin cucerirea
varfului - pe toti cei care murisera incercand. E posibil ca oamenii
de jos sa fi gandit: "Nu e nimic acolo sus, doar peisajul; ce
multumire au?" Dar primul alpinist ajuns in varf stia care era
multumirea: acceptarea riscurilor, a sfidarilor si mersul inainte!
Constiinta ca nici o zi nu era la fel cu alta. Primul alpinist ajuns
pe acel varf probabil ca si-a pus aceeasi intrebare la vederea
caselor din vale cu cosurile lor fumegande: "Zilele lor par mereu la
fel; ce multumire au?" Acum, va intreb eu: "Cine era mai indreptatit
sa puna aceasta intrebare????"
Pt toti cei care vor ajunge intr-un varf ajutandu-se de pitoane puse
de altii: sa nu-i uitati si sa-i onorati pe cei care si-au pierdut
viata in incercarea de a deschide noi trasee... pt ca merita asta!
Pt ca au avut curajul sa-si asume si sa infrunte riscurile si sa-si
urmeze visele. Iubesc muntele, dar alpinismul nu prea ma atrage...
asta insa nu ma opreste sa recunosc valoarea unor oameni. Unele
lucruri nu se uita niciodata, la fel cum unele persoane nu se uita
niciodata!
EVERY MAN DIES, NOT EVERY MAN REALLY LIVES!
"Alpinismul este arta de a invata nu cum sa urci ci cum sa
nu 'cobori' niciodata!" spunea Szendr Szabolcs (57 ani) cunoscut
alpinist si fotograf din Ungaria, un om care, desi si-a pierdut
piciorul stang de sub genunche la varsta de 16 ani, a ajuns pe
Everest, asa, cu un picior de lemn
Ture frumoase si calatorie in lumina, tuturor
Cu respect si prietenie,
Claudiu Craciun
Mesajele sunt preluate ca atare de la sursele menţionate.
Nu ne asumăm nici o responsabilitate pentru forma şi conţinutul lor.
Alte mesaje din aceeaşi discuţie:
Nu există comentarii pentru acest mesaj
@ "Poarta Iadului"... si despre alpinism