Alpinet lists - alpinet2k

Daca e prea plictisitor va rog sa imi spuneti, ca sa nu mai postez
urmarea.

Andrei



E 3 Noiembrie si impachetez in viteza, tragand cu coada ochiului la
CNN. La ei e inca 2 seara, si poporul American se da in spectacol
realegandu-l pe Bush. Gata. Totul e pregatit: bete telescopice, o
punga gigant cu energy gels, hidration pack, "izmenele" scurte din
lycra, sosete, frontala, "adidasii" TNF de alergat pe poteca. E
perfect. Nu lipseste nimic. Oops... In afara de adidasii de rezerva.
Nu-i bai. In drum spre aeroport trec pe la birou si ii iau.
Sunt pe cale sa pornesc in cea mai dura experienta de pana acum. Honk
Kong Trailwalker. Aproape 1000 de echipe a cate 4 insi
fiecare, se intrec pe un traseu de 100km, mergand in sus si in jos
prin muntii din Noile Teritorii din HK. Muntii nu depasesc 800 si ceva
de metri, dar cobori nu o data pana la nivelul marii si in plus, sunt
abrupti. In total, diferenta de nivel ce trebuie urcata e de cca
3700m. Pana acum, cel mai bun timp scos de echipa din care acum fac
parte a fost cu ceva peste 28 de ore. No vrem sub 24. Don, Kei,
Claudiu si eu.
Inceputul e excelent. Ajungem in HK in jur de 23: 00, si in aeroport
ne dam seama ca nu avem adresa hotelului. Nu-i bai, e unul din
hotelurilefolosite de firma, asa ca trebuie sa fie cat de cat
cunoscut. Stim ca e aproape de sediul din HK, care e chiar in centru.
Soferul de taxi nu va avea probleme. Fals. Dupa ce ajungem in Hong
Kong Station oprim un taxi si ii spunem confident soferului:
-"Bishop Lei".
-Ha???
-Bi-shop Lei Ho-tel!
-Ha???????????
Urmeaza o turuiala din care intelegem clar ca nu are habar despre ce
si in ce chineza vorbim. E ok, mergem la firma.
-Cheung Kong Center
-Ha??????
Acuma, Cheung Kong Center e una din cele mai cunoscute cladiri din
Hong Kong. E clar ca soferul stie, dar nu intelege pronuntia noastra.
Daca epiglota se misca prea la stanga sau prea la dreapta cu un
micron, chinezii nu te mai inteleg. Evident, pentru mine nu e nici o
diferenta intre pronuntia mea si a lui cand in final pricepe si zice
"-Aaaa.... Cheung Kong Center!".
Sfarsim prin a-i da un telefon lui Kei, si ne gaseste adresa hotelului
pe net.
Dormim bine. A doua zi mergem la firma si ne intalnim cu echipa de
suport. Traseul are 10 stagii, si 10 puncte de control, la care toti
membri echipei trebuie sa faca check-in simultan. Echipa de suport ne
va intalni in cateva locuri
si ne va aduce mancare, sport drinks, frontalele si haine de schimb.
Sunt bine organizati. Ne-am pus lucrurile in pungi si am scris pe ele
checkpoint-ul unde vrem sa ni le aduca.
Daca nu m-ar apuca chiar acum raceala ce ma bantuie de o saptamana,
ce bine ar fi. Simteam cum imi da tarcoale, asa ca m-am indopat cu
pastile de toate felurile
si cu niste cantitati industriale de vitamina C (e placebo-ul meu).
Mergem la un masaj chinezesc. Doare rau: il aud din cealalta camera
cum scoate sunete ciudate.
Femeia asta are niste degete incredibil de puternice. Ar trebui sa sa
apuce de catarat, imi zic. Don nu vine la cina: e gripat rau. A plecat
la hotel clantanind din cauza febrei. That's just great.
E ziua cea mare! Jackie ma suna sa imi dea desteptarea. Don e mai
bine. Ne imbarcam intr-un taxi si pornim spre punctul de start.
Gramada de oameni.
Ne inregistram si primim bratarile ce vor fi scanate la fiecare
checkpoint. Suntem echipa 095: Goldman Sachs Striders.
In partea din fata la start se vor afla "super trailwalker-ii": cei
care au reusit sa termine in timpi mai mici de 18 ore. Sunt
profesionisti.
Vedem fete de pe site-ul Montrail. Sunt incredibili.
Dupa un speech scurt, la 9: 00 se da startul. Primul stagiu consta in
10km de asfalt de-alungul unui baraj de acumulare, unul din cele
cateva rezervoare de apa dulce din HK. In cateva minute profesionistii
au disparut galopand. Noi mergem la pas intins. Dupa cca o ora jumate
ajungem la
sfarsitul stagiului 1. Pana la primul checkpoint mai sunt vreo 6 km.
De aici e de urcat si de coborat. Incepe sa fie cald, dar ma simt
excelent. Don are probleme la urcus: tuseste in draci. Urcam o
bucatica buna, dupa care coboram abrupt pana pe plaja. Minunate
locuri, dar nisip e ultimul lucru de care am nevoie in incaltari. Dupa
10 minute de lipaiala grijulie ajungem iar pe poteca. La ajung la
primul checkpoint. Claudiu a ajuns de 2 minute, iar Don
si Kei ajung curand dupa mine. E bine ca mergem in ritmuri apropiate.
Deja am golit cei 2 litri de apa din bladder. O umplu la loc si mai
dau pe gat 700ml de Gatorade. E tare cald.
Pana la CP2 sunt numai 8km. Avem un urcus serios, dar nu asta va fi
problema mea. In turele de antrenament (pana la 45km) am mers
in sus si in jos pe teren dificil, experimentand diferite tipuri de
sosete. Pana la urma am gasit un tip care nu imi facea basici. Ce nu
am experimentat e mersul la vale pe o poteca asfaltata super-abrupta.
Am ajuns la CP2 la 13: 40 si deja aveam o basica. Ouch. Asta nu e bine.
Mi-am pansat-o cat am putut de high tech cu Mole Skin. De data asta
Don a ramas in urma in jur de 10 minute. Se simte ca dracu', si se
gandeste sa se retraga, ca sa nu ne afecteze sansa de a termina in
24h. La punctul medical primeste ceva medicament ce e de presupus sa
ii curete caile respiratorii. Va incerca sa vada cum merge, si daca nu
e ok se va retrage dupa stagiul 3. Luam cateva inghitituri de sandwich
si un pahar de supa de la echipa
de suport si plecam mai departe.
Stagiul 3 e considerat unul din cele mai grele. Are 2 urcusuri
serioase. Primul merge fara probleme. La al doilea, zic ca mi-a dat
cineva in cap.
Nu am facut decat 30km, si mi se inchid ochii. Merg ca un automat. Din
cand in cand ma uit in fata, inchid ochii, merg cativa pasi si apoi
ii deschid din nou. E clar nu am mancat destul. Dau pe gat un gel. Don
e mai bine, se pare ca va putea sa continue. E 16: 41. Se va intuneca
inainte de a ajunge la CP4, asa ca trebuie sa ne luam frontalele de la
echipa de suport. A lui Claudiu nu e de gasit. Au uitat-o pe undeva.
Nu-i bai. Avem 3 la patru oameni si e de ajuns. Kei si cu mine avem cu
LEDuri. A lui Don e cu bec normal, asa ca si-a luat baterii de
rezerva. Mai obsesiv de felul meu, mi-am luat si eu. E adevarat ca un
set de baterii ar trebui sa tina toata noaptea, dar nu se stie
niciodata. plecam. Ne vom reintalni cu echipa
de suport la vreo 2km dupa CP5.
Stagiul 4 are un urcus mare de tot, dar ma simt excelent. Imi vine sa
alerg, dar mai bine im pastrez energia pentru mai tarziu. Si Don e ok.
Mergem fara probleme pana se intuneca. e punem frontalele. Kei ne
informeaza ca a lui nu merge. Crede ca a lasat-o pornita cu o zi
inainte si au murit bateriile. Reusesc sa ma abtin de la a zice "ti-am
spus sa iti iei baterii de rezerva". Suntem 4 cu 2 lanterne. E inca
ok. Ajungem la CP4 la 19: 41. S-a mai racorit, e numai bine de mers.
Mai avem un pic pana ne intalnime cu echipa de suport. Imediat dupa
check in, se termina bateriile din frontala lui Don. Kei, care e cam
aerian la ora asta si nu prea pare sa percuteze la intrebari se apuca
sa le schimbe. Suntem pe un drum asfaltat pe o coasta abrupta. Kei
desface lanterna pe marginea drumului. Dincolo de parapet e o
verticala de un metru si ceva, iara apoi e un desis abrupt
de bambus. Disaster strikes. Kei scapa capacul frontalei. Evident,
dincolo de parapet, in desis. Evident, capacul e negru. Kei sustine ca
il poate gasi, dar prietenii stiu ca e pierdut pe veci. In timp ce sta
pe burta pe caldaram cu capul in jos inspre desis, gasesc o solutie
alternativa. Iau un ac de siguranta cu care e prins numarul de concurs
si il folosesc pe post de contact intre baterii. Apoi invelesc totul
in banda gimnastica adeziva si voila!, merge ca noua. Kei se ridica si
zice cu toata seriozitatea: "lasati ca vin alta data dupa el". Mergem
o vreme usor la vale si ajungem la echipa de suport. Am inceput sa am
probleme cu genunchiul drept (care in mod normal e genunchiul meu bun)
si cu un carcel la pulpa stanga.
Basicile sau nasolit rau: cand am calcat pe o piatra am simtit cum
datorita presiunii, s-a desfacut pielea si basica s-a mutat. Doare
rau. E frig.
Au adus lanterna lui Claudiu. Kei isi incearca frontala din nou, si
constata ca acum merge. Pampas nefericit, imi zic eu.
Nu prea mai suntem in stare sa ingurgitam mancare solida. Fortez pe
gat cateva macaroane si beau un pahar mare de supa cu o jumatate de
lingurita de sare in plus. E groaznica, dar la cat am transpirat avem
nevoie de o gramada. Ar fi trebuit sa cumparam pastile de sare.
Stagiul 5 nu e prea rau. E randul lui Claudiu sa aiba probleme cu
energia. La un moment dat cade urat si se loveste la un deget.
Toti umblam ca niste zombies. Nici nu mai stiu sigur daca a cazut
chiar aici sau in stagiul urmator. Sunt obosit si amintirile parca se
comprima.
Ajungem la CP5 la 22: 12, si nu ne oprim.

Va urma...

Login or register to comment