Inceput de iarna in Maramures
Un peisaj alb-negru, fara culorile nenumarate
triliarde ale anotimpurilor nehivernale. Fulgi albi
uriasi cad fara-intrerupere, vantul se joaca haotic cu
ele; oricum, odata toate ajung jos, asternand o
cuvertura alba ce acopera orice mizerie. Nopti lungi
si zile scurte, iarna cea rece si intunecata, iarna
cea in care caldura umana a sufletului celor apropiati
devine si mai importanta pentru fiecare dintre noi.
Peisaj incremenit, parca nu-ti vine sa crezi ca pe
aici era nu demult vara, vara plina de fluturi si
flori milioane. De-inchizi ochii parca vezi culori
fragede si pure ale miliardelor de fiinte ce odata
si-au trait pe-aici viata.
Dintr-odata ninsoarea se opreste, jos in vale se vede
satul. O raza de lumina patrunde printre nori, si
lumea se arata mirifica pentru o secunda. Pornim in
jos, tacuti, ascultand linistea totala a iernii. Ma
gandesc, oare cum ar fi acest peisaj fara oameni? Un
peisaj Maramuresean fara aceste case? Ar fi el
atractiv fara carari si ulite, fara carute si boi,
fara clai de fan, fara palinca de Maramu, cea de
toate serile. Iarna cu ancestralele-i obiceiuri cu
masti, iarna cu dansuri precrestine imbinate cu un
crestinism local, iarna cu calareti in vijelie
calarind armasari stralucitori.
Dupamasa tarzie, deja unele lumini incep sa se
aprinda. O sanie trasa de-un cal aluneca prin peisajul
incremenit; pe sanie un mos si niste desagi; de aici,
de departe nu poti sa vezi culoarea hainelor. Poate
eventual sa aiba haine rosii si barba alba? Trebuie sa
fi aproape de sufletul lui ca sa il intelegi. Sanie ce
aluneca printre nameti mari si case cu ferestre deja
iluminate, sanie de lemn si mos batran care o viata
intreaga a muncit din greu pentru a incarca ceva in
desaga. Se-ntuneca rapid.
Muntii cu creste albe si brauri de padure pudrate cu
zapada. Ne uitam la ei de pe o coama. Ne-am terminat
treaba pe azi, acum stam si bem vin fiert cu
scortisoare din termosul pe care colegul il avea in
masina.
Mosul se indreapta catre noi. Trece podul peste cursul
de apa ce se pravaleste marginita de o dantela de
gheturi. Si incep sa urce. Calul galopeaza, spulberand
zapada cu copitele. Cand este aproape ii fac semn iar
el opreste. Il intreb, unde este Padurea Ungurului. Nu
ca m-ar interesa, dar vreau sa ii vad fata, sa-l
analizez pentru 2 secunde. Ochii aproape albi-albastri
deschis ca cerul de iunie, ridurile adancite de anii
ce s-au scurs, barba mare si alba. Pletele de Luceafar
care nu a murit cand trebuia, zambet senin pe care nu
i la putut fura nici comunismul nici postcomunismul.
Un armasar mare si vanjos, cum era si mosu odata. Ii
zic ca-mi place calul, iar el mandru imi zice: Da, il
cheama Nazdravanu! Sania un felinar cu petrol
lumineaza palpaind, atragand atentia cat poate ca
amurgul nu este doar cenusiu.
Mosul, cu o senina privire, parca ar vrea sa cante
hitul imbatranit deja Mosule ce tanar esti!.. Mosul
isi invarte lent capul, ca o uriasa bufnita. Cata
iubire este in ochii lui cand se uita la satul acela
marunt, dar plin de amintiri inca neuitate. El este un
mos adevarat, cu opinci de piele traditionale, opinci
de care purtau pana nu demult familiile marilor domni
actuali.
Negru, intunericul se asterne peste peisaj. Dar zapada
alba nu se da batuta: reflecta inzecind orice licarire
de stea indepartata, orice speranta de mai bine.
Plecam spre casa, prin bucle pe serpentine, pe vai si
peste ape incremenite de iarna. Intre sorbituri din
vinul acela cu scortisoare, imi sta pe retina privirea
aceea blajina a batranului. Oare ce va face acum? Oare
unde se duce?
Poate ca o ia spre casa unde il asteapta o baba
batrana, sau poate ca ea exista deja doar in fiecare
licarire a ochilor mosului... Poate mosul duce
nepotilor niste mere si nuci si multe povesti
batranesti pe care le-ar povesti din tot sufletul?
Cine stie. Dar ne putem imagina. Le duce un borcan de
miere facuta de albinele lui. Asta-i chiar ultimul
borcan! Isi baga mana in desaga si scoate niste
napolitane cum el nu a mancat niciodata, si in staniol
invelite niste bomboane. Copii bombane ca asta este
zero. Plini de ingamfarea si frustrarea nemarginita a
societatii de consum, ei vor sa consume si sa se lase
consumati. Mosul ii priveste tacut. Baiatul smecher il
intreaba: Ce-i tataie? Ai fost pe la Rroma, la
Pariss, ce mobil ai, sti ce-i ala Internetu? Nici
asta nu sti? Mosul zambeste ingaduitor, ca urs batran
trecut prin multe. Cu sau fara internet, a ramas om o
viata intreaga.
Cu toate darurile aduse din tot sufletul, copii
societatii de autoconsum se vor uita nefericiti la el:
si-ar fi dorit o mitraliera sau macar un robot cu
sabie-laser! Copii ai tinerei postrevolutionare
democratii-capitaliste, copii care viseaza sa fie mari
si sa devina Pintea Viteazu al secolului 21, sa plece
la furat prin Spania sau Germania. Ca represalii, se
zice ca UE vine sa ne inchida micile distilerii, ca nu
va mai fi legal sa faci palinca, sa vinzi lapte de
vaca nemulsa electric in cuve de inox, sa faci carnati
de casa, nu va mai fi posibil sa traiesti ca toti
stramosii de o-mie-de-ani.. Nu se poate standardiza,
nu intra in parametrii prestabiliti. De ce trebuie ca
totul sa devina standard Big Mac + doza mare de Coca
Cola? Daca esti taur, vaca, sau mai ales daca esti
bou, ti se va pune un plastic galben in fiecare
ureche, un numar, acelasi care te va reprezenta pe
lista dobitocilor. Si, in capitalismul pe care cu
totii l-am visat, devenim forta de munca ieftina, si
piata de desfacere, periferie de imperiu cum totdeauna
am fost.
Cu miscari line, mosul urca pe sanie si pleaca pe vale
in sus, spre locul acela unic unde a vazut-o de prima
data pe Ana. Simte cat de mult vrea sa o revada acum.
Este satul de tot scandalul acesta plin de gusturile
minciunii si autoamagirii ca totul este frumos si
merge spre bine.
Este fericit: pe vremea lui era o lume a onoarei
impuse, cand nu puteai sa te ascunzi de gura satului.
Dar acum cine mai poate sti ce-ai facut prin Franta
sau Italia?
Pe drum in sus, se intalneste cu un alt mos Nicolae,
care a furat vreo 5 brazi din padure, sau ce a mai
ramas din fosta Padure. Se ignora reciproc, ca si cum
nu ar fi din aceeasi lume.
Dezleaga sania si urca cu greu pe Nazdravan. Si hai in
sus, prin zapada, in sus, spre preluca, in sus spre
stancile ce par ca biruie timpul. Timpul acela ce pare
ca dispare ca o naluca. Calul, desi Nazdravan, nu mai
poate. Gafaie disperat, pe nari scoate jeturi de aburi
ce par si mai neverosimili in lumina aproape
inexistenta. Nicolae, sprinten coboara de pe cal. Apoi
il loveste, il alunga spre sat, in jos, in vale. Calul
pleaca liber dar totusi dezorientat de libertatea cu
care nu are ce face. Iar el porneste in sus, greoi si
chinuit, in zapada din ce in ce mai mare. In sus spre
pietrele ce trosnesc in gerul neiertator, in sus spre
piatra cea mare.
Se intinde printre arborii singuratici pe un trunchi
acoperit de zapada. Mai sti, Doamne, ce padure era
candva pe aiciea!? Se uita la cer, la miliardelei-i
stele si se lasa absorbit pentru o secunda de
vastitatea nemarginita si de indiferenta rece a acelui
peisaj. Se uita pe Cer, la Carul Mare. Isi aduce
aminte de marele car plin cu fan si de Anna pe car,
plina de putere de viata si de voie buna. Si Ana ii
striga: Nicolae, oh Nicolae ce mult te iubesc! Dar,
Ni!, viata trece si ramai c-o lae Isi aduce aminte de
Anna: o vede aievea, cum vine cu apa de la fantana, o
vede cum culegeau impreuna nucile si cum recoltau
malaiul, cum se uitau cu speranta la orice zi care
urma sa vina. Vede tufele inmiresmate si simte in nari
aroma fanului proaspat. Vede copii crescand pe lapte
si branza si cas si mamaliga aburinda. Vede zorii de
zi cand satenii pornesc spre aratura, vede noptile de
iarna cu povestile pe jumatate adevarate scufundate in
aburi de palinca de prune. Portocalie si indiferenta
de orice durere umana, se ridica Luna. Amara.
Cu ochii de cristal, mosul se mai gandeste odata la
satul acela a lui si a lui Anna. Si stie mosul ca
satul va redeveni frumos. Casele batranesti nu vor
deveni darapanate, apele nu vor fi poluate cu scursori
de la mina, caii nu vor ramane doar amintiri! Vor
creste din nou arborii, oamenii vor avea grija de ei!
Oamenii vor avea grija de Paradisul acesta al lor,
singurul din tot Universul acesta mare in care ei pot
sa traiasca. Oamenii nu pot sa fie atat de prosti sa
il distruga! Iar acesta, ca represalii involuntare, sa
ii distruga pe ei! Nu va fi asa. Ce frumos va fi pe
aici. Din ce in ce totul este mai idilic. Ce frumos
este aici... ..
Peter
Mesajele sunt preluate ca atare de la sursele menţionate.
Nu ne asumăm nici o responsabilitate pentru forma şi conţinutul lor.
Nu există comentarii pentru acest mesaj
