Alpinet lists - alpinet2k

RT ALPI AUGUST 2006


Impreuna cu sotia mea Cristina am mers in luna august in mai multe zone din Alpi, in cursul luni august si inceputul lunii septembrie.
Drumul spre Alpi a fost lung si cu multe rataceli cauzate de nepriceperea noastra in orientarea pe sosele sau de cunoscutele erori din hartile rutiere. Am trecut prin Ungaria, Slovenia, la granita celor doua ne-am tinut tare si nu le-am dat nimic in afara de pasapoarte. In Slovenia am trecut pe langa Triglav dar am prins ploaie..
In prima parte a excursiei am mers in Dolomiti, zona Marmolada. Am stat in campingul din Malga Ciapellal, alt.1447m, pe langa statia de telecabina care te duce pana la Punta Roca. Aici am facut mai multe ture, dupa cum urmeaza:

In prima dupa amiaza libera am urcat cu telecabina pana la Punta Roca(alt.3309m), scumpa, cam 20 si ceva de euro, dar mai ieftina decat altele in Elvetia. Am avut noroc am vazut in jur multe caci cerul tocmai se golea de nori cand am ajuns noi sus. Am urcat pe varf, am facut poze si am vazut la Rif. Serauta muzeul inchinat memoriei celor care au luptat in acea zona, italieni si austrieci, in primul razboi mondial si locurile unde erau amenajate pozitiile austriece. Desi poate nu prea suna ok, noi nu regretam ca am urcat cu cabina pentru ca am avut spre final o vizibilitate foarte buna inspre Grupo di Sella, Monte Civetta si Sasso Lungo, pe care a doua zi le-am vazut in fuga doar dimineata, inainte sa inceapa sa vina ceata, ploaia si lapovita. In plus, cat am stat pe-acolo ne-am mai aclimatizat putin.

Tura urmatoare a fost pe via feratta de pe creasta vestica, la finalul careia am ajuns la Punta Penia, alt.3343 m, pe varful Marmoladei. Am plecat cu primele gondole-tomberoane pana la Rif Plan dei Fiacconi si la coborare ne-am pus echipamentul de feratta, mai putin castile. Primele probleme au inceput la ghetarul de dinainte de portiunea de via feratta, unde am simtit nevoia imperioasa sa punem coltarii, caci bocancii de iarna prindeau cam la limita, iar pe gheata erau foarte multi bolovani care abia asteptau o intalnire cu gernunchii nostrii. Pe stanca, pe traseul de via feratta am urcat mai greu in bocancii de iarna, stanca fiind uda rau, si pe parcurs am intalnit si destula zapada proaspat ninsa. Ne-am miscat bine, nu ne-a depasit nimeni, manati fiind si de vantul ingrozitor care ne mai lovea in locurile unde eram pe creasta si de ceata care ne-a invaluit dupa putin timp de la intrarea pe via feratta. Noroc ca pe varf la micutul refugiu de la Punta Penia, care
mi-a amintit de cabana Omu, am intalnit pe dl.cabanier Alex din Arad despre care s-a mai scris pe lista care s-a purtat tare frumos cu noi. Tot aici mi-am pus prima viza pe pasaportul dolomitic, pe care sper sa apuc sa-l completez si cu alte ocazii. Coborarea am facut-o pe ninsoare si mai jos pe ploaie. Coborarea pana la ghetar in zona cu cabluri am facut-o cu coltarii in picioare, iar rimaya am trecut-o fara probleme deosebite. Pe ghetar era poteca si desi era ceata nu am avut probleme cu celelalte crevase. Poate ca o coarda ne-ar fi dat un sentiment de mai multa siguranta

-In ultima zi am mers sa vedem celebrul perete sudic al Marmoladei care nu ne-a dezamagit. Din lipsa de timp am urcat doar pana la Ref. O. Failer, alt.2080m. Am vazut si o salvare pe bune din perete cu elicopterul, foarte interesanta dar si trista, caci unul din cei doi salvati a fost scos pe targa, de fapt atarnat.
Urmatorul capitol, Elvetia, pe care o asteptam cu nerabdare de un an, de cand o traversasem in doua zile si vizitasem in treacat Grinewaldul. La vama am trecut usor, fara un control amanuntit cu care ocazie s-ar fi descoperit alimentele noastre de baza, slanina si painea. In campingul din Tasch am ajuns dupa o zi is jumatate de trecut prin pasuri, din Malga Ciapella.
In Tasch am avut primul contact cu dorinta un pic cam mare pentru strans bani a elvetienilor.reflectata in preturile exagerate la telecabine, parcari, refugii
Prima plimbare a fost prin Zermatt. Nu am sa uit prea curand aparitia fantastica a Materhornului, la intrarea in oras, aproape ireala. Pur si simplu nu-mi venea sa cred ca este acolo sus, era prea frumos sa fie adevarat. Zermattul este foarte comercial, fiind plin de turisti de toate natiile, multi fiind japonezi. Mi s-a parut mai mare ca Chamonixul, iar oamenii parca mai pusi pe facut bani pe spinarea turistilor.
Ziua urmatoare am urcat cu un telescaun -20 si ceva de euroi pana la Schwarzesee, alt.2500m iar de acolo am ajuns la Hornli Hutte, alt.3260 m, locul de pornire in traseul de pe creasta omonima, cel mai usor traseu pana pe varful Materhornului. Traseul pana la cabana-hutte este un urcus de doua ore si ceva care nu pune probleme, fiind populat cu turisti de toate varstele, inclusiv familii cu multi copii. Eu am mers pana la baza stancilor de unde incepi efectiv sa urci legat in coarda si am mangaiat cu respect stanca. Nu este chiar o joaca urcusul pe acolo, fapt care iese la iveala chiar de la primul pasaj. Bineinteles ca am facut iar poze in toate directiile caci era o zi perfecta. Am vazut in departari Dom, Monte Rosa, Liskamm, Breithorn, Klein Materhorn, Dent d Herens si multe altele. Dupa amiaza am mutat tabara in Saas Grund, la campingul Mischabel, camparea fiind ceva mai putin de 10 euro pe noapte/ persoana.
Zona Saas Fee o recomand celor ce vor sa evite aglomeratia uneori exagerata si atmosfera de goana dupa castiguri din Zermatt si zonele adiacente si cauta ceva mai multa liniste. In aceasta zona care cred ca e destul de putin cunoscuta in Romania, sunt foarte multi patrumiari, pentru toate gusturile, piste de biciclete, trasee de trekking, zone de catarare, via feratta, un lac, etc. Mie mi-a placut foarte mult.
Simtindu-ne destul de bine, am hotarat sa atacam primul varf, Weissmich, alt.4023m, care se urca din Saas Grund. Am folosit din nou o gondola, si dupa pauza de pranz a instalatiilor am urcat la cota 3000m la Hochsaashaus, o cabana frumoasa, cu tot ce vrei in ea dar foarte scumpa,, . Am stat acolo si nu a mai putut face alte cercetari din cauza cetii care a venit cam nepoftita. A doua zi am plecat spre varf, pe la 5: 45 dimineata si cu toate ca ne-am grabit am plecat printre ultimii. Eram, cred, singurii fara ghid. Am ratacit drumul la inceput, pe morena, dar ne-am luat imediat dupa un alt grup, noi plecand initial in directia opusa celei corecte, pe o poteca vazuta in ajun.. Apoi am urcat pe ghetar, am tinut o vreme ritmul cu ceilalti dar pe masura ce ne-am apropiat de varf am mai incetinit ritmul. Bineinteles ca dat fiind ca erau atatia care urcau pe varf, era o poteca destul de clara, de la un anume nivel, pe ghetar. Am prins si niste pasaje
foarte inclinate, printre crevase, mai grele decat orice intalnisem noi in domeniu. In fine, cu pasi mai rari am ajuns pe varf, de unde am plecat destul de repede, nu inainte de a face pozele de rigoare in toate zarile. Atunci inca nu stiam foarte clar care ne sunt vecinii: vizavi, deasupra oraselului-statiune Saas Fee se inaltau Alallinhorn, Alphubel, Taschhorn, Dom, Nadelhorn, Urlichhorn. Pe partea noastra de vale si mai aproape, legat printr-o creasta de Weissmich, il vedeam pe Lagginhorn. Asta bineinteles in mare, caci era plin de creste si varfuri peste tot. La coborare am fost la inceput singuri, apoi au inceput sa apara in urcare grupurile care sosisera la Hochsaashaus cu primele gondole. Se putea si asa dar noi nu stiam. In plus, eu cred ca mersul pe ghetar cat mai de dimineata e mult mai putin riscant ca cel facut la amiaza. La coborare am mers incet si cu mare grija. Ne-am relaxat abia cand am trecut de ultima crevasa mare si am luat-o la vale pe poteca cea mai
umblata, in zona mai erau cam 3-4 variante,(dar pe care noi nu urcasem). Am mers destul dar la un moment dat, intr-o zona foarte crevasata urmele au disparut. Am cautat un loc de trecere, apoi, dupa mai multe incercari nereusite de a ne apropia de morena, vazand ca se ingroasa gluma am mers inapoi pe urme pana la acea crevasa mare, de unde am coborat din nou, pe aceleasi urme, impreuna cu un un ghid cu 2 clienti care au coborat foarte repede, parca nepasandu-le prea mult daca ne tinem de ei sau nu. In fine, ghidul stia bineinteles pe unde se cobora chiar fara urme clare si am ajuns din nou pe morena. La refugiu am ajuns cam pe la pranz. Ne-am strans bagajele din refugiu si am mai stat pe terasa sa mancam si sa admiram varful pe care tocmai il urcasem.
Ziua urmatoare am fost cam obositi iar dupa amiaza am mers pana in capatul vaii unde e un lac de baraj intre munti.
Pe o prognoza destul de proasta am urcat, de verificare, din Saas Fee pana la Langflue, un capat de linie de teleferic, de unde incep aascensiunile pe ruta clasica pentru un alt patrumiar, Alphubel, alt.4206m. La coborare Cristina a avut dureri foarte mari la genunchiul drept.
Urmatoarea etapa, Allalinhorn, alt.4927m, sau pe scurt, Allalin. Atunci cand Cristina a hotarat sa nu ma urce din cauza durerilor de la genunchiul drept eu m- am decis sa incerc sa urc pe cel mai usor dintre patrumiarii Alpilor, Allalin. Mi-am asumat un risc mare, dar nu exagerat. Daca o sa fie cazul o sa revin cu explicatii. Am plecat dimineata din Saas Fee, am luat o cartela dus intors in valoare de cam 40 de euro, am schimbat trei cabine si un metrou alpin si am ajuns aproape la 3500m, printre siruri de schiori care se antrenau pe partiile amenajate pe Feegletscher. Vazusem jos in parcarea de la intrarea in Saas Fee masinile loturilor nationale de ski ale Cehiei, Finlandei, Japoniei Am intrat intr-o forma de comunicare, ca de discutii propriu zise in limba germana de Elvetia nu putea fi vorba, cu un elvetian imbracat cu pantaloni trei sferturi, cu piolet de lemn si ciorapi lungi de lana. La mine a decurs mai mult echipatul decat la el am ramas in urma dar
l-am ajuns cu usurinta Am mers in urma lui, gandindu-ma ca e putin probabil sa fie si el ca si mine pentru prima oara prin acele locuri.. Mi-a marturisit ca are 66 de ani, dublu cat mine si atunci cand ceilalti care erau mai in fata s-au legat in coarda el a facut semn ca nu vrea sa se lege. Norocul meu. In zona crevaselor am mers respectuos la funf metters in spatele lui, dar cand am trecut de zona cu crevase mari l-am depasit caci simteam ca pot mai mult. Asa am ajuns langa primul grup de 4 persoane, un ghid si 3 clienti, care mergeau legati. Am mers in urma lor si in creasta(care uneste Allalin de Alphubel) am facut dreapta spre varf, nu inainte de a face poze, intrebandu-ne cine a furat varful Matterhornului... Urcusul a devenit mai pronuntat, apoi a urmat o zona cu pietre, o creasta ingusta si scurta si in final varful, marcat cu o cruce cu un Crist rastignit, dupa modelul catolic. M-am bucurat mult ca din nou am calcat pe varful unui patrumiar, am facut poze cat se mai
putea caci incepuse viscolul si cam dupa 15 minute am inceput coborarea. Cam atunci a ajuns si elvetianul in pantaloni trei sferturi. Coborarea a decurs fara incidente, iar ghidul si cei trei clienti au mers in fata mea. La coborare am stat de vorba cu ghidul, care mi-a spus, printre altele ca, daca vreau, ma pot lega si eu in coarda lor, dar am refuzat. Cand am ajuns in dreptul primei partii batute cu ratracul, am luat-o inainte spre Metro-Alpin caci mai aveam treaba. In pretul de aproximativ 40 de euro cat au costat cabinele si metroul alpin am primit un pasaport si un bilet de intrare la expozitiile cu echipament folosit de Mike Horn in ultima sa tura la polul nord, facuta in timpul iernii polare, in premiera mondiala. Exponatele se aflau in vreo 3 locuri, doua la statia de la 3500m si inca doua la statia a a doua. Mai era amenajata si o mica sala de cinema unde se putea viziona un film de vreo 20 min despre expeditie. Pentru cei care nu stiu Mike Horn a mai facut
turul cercului polar de nord in 2 ani si trei luni, inclusiv in timpul iernii polare, singur, si ca a aparut o carte despre tura asta in limba romana pe care tocmai o terminasem de citit exact cu o zi inainte de tura pe Allalin. Am mai vizitat cu ocazia asta si o grota sapata in ghetar, foarte frumos amenajata, de care elvetienii ziceau ca e cea mai mare grota din lume sapata in gheata si aveau si un certificat de la Cartea Recordurilor afisat la intrare.
Ultima etapa, Monte Rosa Dupa un drum de aproape doua zile, cu un popas la plaja pe malul lacului Garda am ajuns in Alagna. Aici am gasit cu totul alta atmosfera decat in Zermatt, lume putina, un camping mai ieftin, foarte putine magazine. La unul din ele, la reduceri de 75%, imi gasesc un piolet Camp cu 20 euro, de 70 cm. In camping lume din Bulgaria, Polonia etc.
In ziua urmatoare am urcat pana la Punta Gnifetti alt.3206 m cu trei cabine si cu 24 euro/pers. Aici nu este decat o statie de telecabina si un restaurant. Obtinem 2 euro reducere luand biletele cu inca 18 germani care nu aveau grupul complet. Pe traseul celor doua gondole si o telecabina vedem cum se lucreaza cu elicopterul la reconstruirea instalatiilor pentru ski, si un elicopter carand stalpi de teleschi in prostie. Vedem si un cioban cu ATV si cu vreo 30-40 de oi. La Punta Gniffeti pornim spre Refugio Gnifetti, alt, 3674 m, la inceput pe morena apoi un ghetar, Indren, apoi niste pasaje de stanca cu trepte de lemn si odgoane. Ninsese zilele trecute, era cam multa zapada si stanca era uda. Apoi a urmat un al doilea ghetar, mai mic, o zona de stanca cu scoabe si coarda si gata, am ajuns. Lume multa de toate natiile si varstele. Luam un ceai si apoi coboram pe acelasi traseu. Toata ziua a fost senin si am putut sa ne uitam in toate zarile, numai munti, lacuri, ghetari si
creste. Eu m-am dus sa vad si drumul spre Refugio Marguerita pe care am hotarat sa mergem alta data, poate. Stiam ca sunt probleme foarte mari pe acolo pe ghetar dintr-un raport de tura aparut pe lista de discutii in luna iulie, facut parca de Mihaela Muresan din Cluj. Ghetarul del Lis orientale era nins proaspat si un ghid care cobarase cu o zi inainte ne spusese ca a nins un metru de zapada proaspata in ziua precedenta si vantul suflase cu peste 100 km/h. Asadar in nici un caz nu era momentul pentru o tura solo. La intoarcere am prelungit sederea la Punta Gnifetti stand pe terasa si avand o panorama minunata. Stiam ca ne va lua iarasi mult timp pana vom vedea din nou Alpii de la inaltime
Am plecat ziua urmatoare spre casa, autostrada, 160 km/h prima data in viata, campinguri granite, vami, Croatia, plaja, marea Adriatica, lume multa, plimbare cu vaporasul, scuba diving, rataceli prin Ungaria si, dupa patru saptamani si 4800 km ne-am reintors acasa odihniti, si cu dorinta tot mai mare de a merge iar in Alpi sau in alti munti de pe alte continente.
In final as vrea sa multumesc frumos celor care ne-au ajutat cu sfaturi si informatii: Dorel Shapira, de la care am auzit prima data despre zona Saas Fee in campingul Grandes Jorasses din Courmayeur in 2005, Marlene si Dinu Mititeanu pe care i-am vizitat inainte de a iesi din tara si ale caror sfaturi despre Dolomiti si in special despre Marmolada au fost foarte importante, lui Mihai Pupeza, stie el pentru ce si altora, se stiu ei care sunt.


Cosmin Munteanu

Login or register to comment