Uite un tip care n-a stat mult la Rosia Montana - dar caruia i-au fost de ajuns putinele zile petrecute acolo, ca sa-si dea seama foarte bine despre ce este vorba
Ma mir ca l-au publicat - pe vremurile astea, in care presa tace, "alimentata" de banii din reclama RMGC >:
Codruta
---
INTRE PARADIS SI IAD. Ruinele jalnice din Rosia Montana arata adevarata fata a promisiunilor in materie de conservare si reconstructie facute de compania canadiana Gabriel Resources.
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/858559/Rosia-Montana-oamenii-si-aurul-trec-Otrava-ramane/
In urma cu cateva saptamani am avut fericit-intristatoarea ocazie de a sta doua zile la Rosia Montana. O localitate devenita - din fost simbol al aurului imperial si al mandriei motilor - un coplesitor exemplu al nimicniciei romanesti.
In ciuda stufarisului dracesc al aparentelor sociale, economice, financiare si administrative de la fata locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilema e daca ne aflam in fata unei crime sau a unei tentative de sinucidere.
O resemnare vecina cu moartea
Ca si dumneavoastra, tot ce stiam pana acum despre situatia acelui paradis la un pas de infern tinea de aceeasi familiaritate cu dezastrul ce caracterizeaza Romania post-'89: cum ca "Rosia Montana Gold Corporation", o Societate canadiana fara pedigree pe piata respectiva, a obtinut la un pret derizoriu nu doar documentatia cu starea zacamantului, dar si concesionarea pe 17-20 de ani a intregului perimetru minier exploatat intens deopotriva in vremea imparatului Traian ca si a imparatesei Maria Theresa.
La inceput, cumparatorii se laudau ca vor face 25.000 de locuri de munca. Dupa un timp, cifra s-a redus la 6.000, apoi la 341, acum bate la 550. Mai stiam de grotescul tragic al "castigului" romanesc, osciland intre 12 si 20 la suta din aurul extras. Un procent si acesta iluzoriu, de vreme ce contractul s-a facut prin procedeul "carried interest", unde statul roman participa la capitalul unei investitii private, fara nicio contributie financiara, drept pentru care partea romana va ridica un eventual beneficiu numai dupa ce se vor fi indestulat toti creditorii, investitorul canadian etc. Asta daca nu cumva santierul se va inchide dupa cativa ani, daca nu cumva un faliment neasteptat ii va face disparuti peste noapte pe investitorii care ar trebui cautati prin insulele Caiman, Kurile s.a.m.d.
In sfarsit, auzisem de pretul inspaimantator si alienant al intregii ispravi intinse pe doua mii de hectare: stramutarea a vreo doua mii de persoane, distrugerea a noua biserici (ordodoxe, greco-catolice, romano-catolice si reformate), cimitire, scoli, gradinite, plus decopertarea a patru munti si construirea unui iaz de decantare prin care valea superba de azi, peste 600 de hectare de padure, se va incarca de 14 milioane de tone de cianuri. Cianuri tinute, cica, departe de un dig inalt de 180 metri... la un kilometru de Abrud-ul cu chip deja de Cernobal in cosmarele localnicilor!
Din editia a doua, 2009, a cartii "Aurul si argintul Rosiei Montane", de Aurel Santimbrean, Aura si Horea Bedelean, am extras cu scrasnet de furie neputincioasa verdictul academicianului Dan Berindei din decembrie 2002: "Nu vad utilitatea pentru umanitate sa lichidam in cativa ani opera unor popoare succesive care au lucrat acolo. Mi se pare absurd sa punem interesele economice mai presus de conservarea patrimoniului national. Economia are diverse cai de inflorire, distrugerea patrimoniului este definitiva. In plus, vom pierde tot aurul tarii, asa cum am pierdut fara voia noastra uraniul pe care l-au luat sovieticii".
Ma resemnasem si eu, ca mai toti prietenii mei, convinsi fiind ca, intr-o tara sinucigasa - care alege sistematic faradelegea, tradarea de sine, dezbinarea, inconsistenta si inconstienta, in locul legalitatii, al constiintei responsabile si coagularii ethosului national - era de la sine inteles ca distrugerea si instrainarea ce vor altera si nimici Rosia Montana tin de un destin implacabil.
LA MINA ALBURNUS MAIOR
Februarie 131 dupa Hristos
Ei bine, odata ajuns acolo, indignarea a luat dintr-o data locul acceptarii fataliste. Totul s-a intamplat violent, in cateva minute, cand mi-a fost dat sa patrund in mina aurifera Alburnus Maior, construita de romani pe urmele agatarsilor, in februarie 131 d. H., cum sta scris la intrare. Coborand cele vreo 150 de trepte ce te duc indarat cu doua mii de ani, la saptezeci de metri sub pamant, am dat de o structura minerala si arhitecturala absolut intacta, perfect valabila, unica in Europa, pe cat de amenintatoare, pe atata de fermecator-excitanta.
Tot strecurandu-ne aiuriti de-a lungul celor cativa kilometri subterani, am inteles brusc grozavia: aceasta mina - si altele de genul ei - or sa dispara pur si simplu odata ce se va pune in fapt proiectul Gold Corporation-Gabriel Resources.
In orice tara normala, astfel de comori sunt pretuite urias. La noi - dupa un entuziast examen intreprins de arheologii francezi - s-a spus cu o criminala suavitate ca se va face mulajul galeriilor, iar acesta va fi expus in marime naturala la Toulouse, intru incantarea ochilor europeni!
Exact cum auzisem acum cateva decenii ca americanii erau dispusi sa ne cumpere Voronetul, sa salte bine-mersi biserica, platindu-ne cu o parte din "clauza natiunii favorizate", ceea ce, totusi, Ceausescu nu a indraznit sa faca.
Fie si numai eventualitatea disparitiei unui astfel de sit istoric ar fi cu asupra de masura de ajuns, intr-un stat civilizat, pentru a stopa orice alt demers in perimetrul cu pricina.
Insa odata ajunsi la lumina zilei, aberatia, simultan cu indignarea, aveau sa curga avalansa. Am dat peste o comunitate umana complet scindata, cu oameni care se dusmanesc de moarte de peste zece ani. Un soi de Montague si Capulet pe Valea Cornei si-n fata masivului Carnic.
Cu familii ai caror membri s-au despartit iremediabil, frate cu frate, copil cu parinte, conform intereselor banesti (cei care au acceptat stramutarea versus cei care o refuza si azi cu eroica demnitate).
Multe au ramas zidurile pe care scrie cu zdravana vointa "aceasta casa nu e de vanzare", dar multe sunt si cele depopulate, pustii si darapanate, cumparate de investitori, majoritatea cladiri de patrimoniu, aflate acum in plin curs de delabrare. Numai ruine jalnice au ramas din promisiunile paradisiace facute de firma canadiana in materie de conservare si reconstructie.
Am urcat apoi pe Piatra Corbului, un "afloriment de andezit bazaltic de culoare neagra", din care am inteles ca se va pastra trunchiul, de parca specificul exploziv al mineritului, odata inceputa exploatarea, nu ar distruge intregul ansamblu, acolo, ca si in masivul Orlea, la Cetate, Carnic, Jig s.a.m.d. Oare de ce numai noi, din toata Europa, vom fi ajuns sa acceptam asa o grozavie?
Am vorbit si cu cei care sustin ca mineritul este unica sansa a motilor. Lasa ca aurul locului e menit cu voiosie expatrierii, sau ca puzderia locurilor de munca se va rezuma la cateva santinele mercenare, dar insasi natura teribil de atragatoare, linistitoare, sanatoasa a locului cheama turismul montan si cultural din toti rarunchii, asa cum o arata cartea de oaspeti a punctului de documentare construit de Fundatia Soros, cu foile pline de nemti, francezi, belgieni, americani etc. Nu exista strain care sa nu amuteasca incruntat cand ii spui ca peste sutele de hectare de paduri se vor intinde cianurile sau pustiul.
Zona are un potential turistic extraordinar, numai ca, mai nou, tocmai pentru a zagazui elanurile in domeniu - care ar spulbera teoria mineritului ca unic factor de supravietuire - forurile locale au interzis orice constructie pe perioada litigiului.
Mai multe nu am nici locul, nici caderea sau priceperea sa spun.
Destul mi-e ca Academia Romana s-a inscris ferm si documentat impotriva proiectului si ca lumea ONG-urilor noastre, in frunte cu Fundatia pentru o Societate Deschisa, sprijina conservarea zonei.
Intre sinucidere inconstienta, crima cu premeditare si supravietuire cu orice pret, cred ca a venit vremea sa optam pentru o vietuire normala in armonia traditiei si bogatia geografiei.
Oamenii si aurul se duc precum apa. Transformarea Rosiei Montane intr-o enorma pubela de deseuri toxice, sau intr-un pretext de inginerii financiare ucigatoare, ar fi pur si simplu otrava pentru posteritate.
"Mi se pare absurd sa punem interesele economice mai presus de conservarea patrimoniului national.",
Dan Berindei, istoric, membru al Academiei Romane
